Capitolul III. Zbuciumul asteptarii

Posted: Martie 19, 2011 in 3. Zbuciumul asteptarii

“Oare cel potrivit a fi apărătorul cetăţii nu  ar trebui să aibă, în afară de natura sa impetuoasă, şi calităţile unui filozof?”

Platon, „Republica”

Fragment din interviul acordat de preşedintele României Toader Necşanu agenţiei de presă MEDIAPRESS în data de 8 mai 2008:

Întrebare: Domnule preşedinte, cât de mult vă veţi implica după alegerile parlamentare  în procesul de formarea viitorului guvern?

Răspuns: Mă voi implica atât cât îmi permite Constituţia României, care prevede că şeful statului desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru. Sper să nu fiu înţeles greşit. Desigur că atunci când voi face această desemnare voi ţine cont de rezultatul alegerilor. Voi ţine însă seama şi de voinţa opiniei publice de promovare a unor specialişti bine pregătiţi şi de înnoire a clasei politice. Să nu-şi închipuie nimeni că şeful partidului care va obţine cele mai multe locuri în noul parlament va fi automat însărcinat cu formarea guvernului! Nu aceasta va fi abordarea mea.

Întrebare: Să înţelegem că luaţi în calcul posibilitatea ca viitorul guvern să fie condus de un tehnocrat?

Răspuns: Nu exclud deloc această posibilitate. Este evident că avem mare nevoie de competenţă şi experienţă la nivelurile de decizie ale executivului. Insuficienta pregătire în domeniul pe care îl conduc se simte la destui din actualii miniştri, numiţi pe criterii aproape exclusiv politice. Oricine a avut ochi să vadă a constatat că avem specialişti de marcă în economie care nu sunt înregimentaţi politic, aşa cum există şi experţi în ştiinţe politice fără carnet de partid. Eu cred că ar trebui să ne gândim serios dacă potenţialul unor oameni ca Valer Tameş, de exemplu, nu ar putea fi valorificat în avantajul ţării noastre.

Întrebare: Va gândiţi la Valer Tameş ca la un posibil prim-ministru?

Răspuns: Mă gândesc la domnul Tameş ca la un om căruia aş avea încredere să-i încredinţez o misiune importantă.

Mi-a plăcut foarte mult modul în care preşedintele a ales să îşi exprime public intenţia de a-mi oferi, după alegeri, şansa de a forma şi conduce guvernul. A făcut în aşa fel încât să pară că jurnalistul i-a smuls această informaţie, deşi comunicarea ei era chiar scopul pentru care a acordat interviul. Aşa cum mă aşteptam, am primit imediat după apariţia interviului telefoane de la ziarişti, dornici să afle cum comentez afirmaţia preşedintelui Necşanu. Le-am dat tuturor acelaşi răspuns minuţios pregătit dinainte, dar şi cât se poate de sincer:

– Sunt deosebit de onorat că preşedintele României se gândeşte la mine ca la un posibil prim-ministru. Dacă într-adevăr se va apela la mine, mă voi strădui să mă ridic la nivelul aşteptărilor preşedintelui. Până atunci nu mă voi implica în niciun fel în politica internă din România. Nu am alte comentarii de făcut.

(…)

Alin m-a sunat să mă întrebe dacă poate să-i dea Cosminei numărul meu de telefon mobil, pentru că ea ar vrea să-mi vorbească în legătură cu articolul din „La zi”. Am încuviinţat, aşa că după câteva minute am vorbit din nou cu Cosmina după 15 ani. Mi-a explicat că ea a refuzat să stea de vorbă cu jurnaliştii, iar ruda despre care se afirmă în articol că a susţinut că aş fi fost spion este un frate al bunicii ei, care a aflat de existenţa mea doar din auzite şi care, în general, fabulează pe orice temă.

– Nu vreau să îţi creez probleme, m-a asigurat ea. Dacă crezi că este necesar, aş putea să le trimit eu un drept la replică.

– Sunt convins că tu nu ai nicio vină pentru ce a apărut în acel ziar. Înţeleg foarte bine cum procedează ziarele de scandal, dar este pentru prima oară când mă confrunt cu un astfel de atac la adresa mea. Aş fi tentat să  evit o polemică, întrucât ziarul ar putea reveni cu noi aşa-zise dezvăluiri din viaţa mea şi lucrurile ar lua mai multă amploare – ca un bulgare de zăpadă care se rostogoleşte –, exact ceea ce nu doresc să se întâmple. Cred însă că este o idee bună să trimiţi tu o replică la ziar, în care să arăţi cum au stat lucrurile.

– Aşa am să fac. Vrei să-ţi trimit textul ca să-l vezi şi tu înainte de a-l expedia la ziar?

– Nu, te rog sa-l trimiţi direct la ziar. Scrie pur şi simplu cum s-au întâmplat lucrurile! Nu vreau să pară că te-am influenţat eu în privinţa conţinutului dreptului la replică.

(…)

Imediat după ce am plecat de la terasă, l-am sunat pe Alin să-l pun la curent cu ce aflase Cornel despre jaful de la Braşov. I-am spus şi că am vorbit cu Cosmina şi mi s-a părut într-o dispoziţie foarte proastă.

– Ştii cumva dacă are vreun necaz? l-am întrebat.

– Ultimul lucru pe care îl ştiu este că a divorţat, dar asta se întâmpla acum aproape un an.

– Nu ştiam că a divorţat. Nu mi-ai zis nimic când am fost la Sighişoara.

– Nu ţi-am zis pentru că nu m-ai întrebat. Şi m-am gândit că nici nu vrei să ştii,  mai ales că mi-ai spus cândva că este un capitol încheiat pentru tine.

– Ai dreptate. Dar acum, că tot a venit vorba, ştii cumva de ce s-au despărţit?

– Printre altele, şi pentru că lui îi plăcea cam prea mult băutura.

(…)

Când am ajuns acasă, Milena m-a anunţat sec:

– Guvernul  nu mai doreşte să beneficieze de serviciile mele.

– Ţi-a spus Papoianu asta?

– Nu mi-a spus-o Papoianu, ci chiar primul-ministru! Mi-a mai zis ca, dincolo de diferenţele majore care există între mine şi ei în înţelegerea evoluţiilor economice, există un motiv mult mai puternic pentru a pune capăt colaborării noastre: guvernul nu poate lucra cu un potenţial cal troian.

– Un cal troian? mi-am arătat eu nedumerirea.

– Adică eu, fiind prietena ta, l-aş putea consilia pe ministrul de finanţe cu rea credinţă, pentru ca actualul guvern să ia măsuri economice aiurea, astfel încât să crească şansele forţelor politice care te susţin pe tine pentru funcţia de prim-ministru. Sau aş putea să fac şi altceva: să îţi furnizez ţie date economice confidenţiale la care am acces. I-am spus că eu nu mă implic în niciun fel în politică şi, oricum, nu am veleităţi de spion ori de sabotor, ci doar de economist. Răspunsul premierului a fost că este posibil să fie aşa, dar nu poate şi nici nu vrea să-şi asume un astfel de risc într-un an electoral. Să nu îşi închipuie cineva că mă bat gânduri de sinucidere politică, a ţinut el să sublinieze.

(…)

Răspunsul profesorului Alves nu s-a lăsat prea mult aşteptat. De vreme ce Milena se decisese oricum să pună capăt colaborării ei cu ministrul de finanţe, crezusem că acest răspuns, indiferent de conţinutul lui, nu va fi de natură să schimbe cursul lucrurilor. Nu a fost însă chiar aşa. Alves şi-a exprimat convingerea că Milena a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a-i oferi ministrului soluţii de politică economică adecvate într-un context intern şi internaţional complicat. Dacă ministrul şi premierul nu apreciază aceste eforturi, ignoră riscurile semnalate de Milena şi persistă într-o politică imprudentă, colaborarea este ca un dialog între surzi: nu doar inutil, ci şi ridicol. În consecinţă, profesorul a încurajat-o pe Milena să accepte rezilierea contractului de consultanţă şi i-a adresat invitaţia de a se întoarce la Universitatea din California pentru a-l sprijini la elaborarea unui interesant proiect de cercetare economică pe care îl demarase recent, urmând ca din toamnă să-şi reia activitatea de asistentă universitară.

– Ce vei face? am întrebat-o.

– Voi accepta propunerea profesorului Alves, fireşte.

Nici nu mă aşteptasem la un alt răspuns. Era o discipolă atât de fidelă, ca să nu spun fanatică, a profesorului Alves încât aproape tot ce îi recomanda acesta devenea automat literă de lege pentru ea.

– Când ai de gând să te întorci la Los Angeles?

– Cât de curând, mi-a răspuns. Profesorul are nevoie de mine acolo, în timp ce guvernul de la Bucureşti – nu.

– Guvernul nu are nevoie de tine sau, mai bine zis, nu-şi dă seama că are mare nevoie de tine, însă la Bucureşti nu există doar guvernul, mai sunt şi eu pe aici. Aş vrea să te gândeşti şi la mine atunci când iei o astfel de decizie. Îndrăznesc  să-ţi sugerez să amâni întoarcerea la Los Angeles pentru începutul anului universitar. Am câştiga câteva luni pentru noi. Pentru noi doi, am precizat eu.

– Dar ai văzut şi tu că Alves îmi cere să-l sprijin într-un proiect de cercetare foarte important.

– Proiectul la care te invită Alves să colaborezi a fost demarat în absenţa ta, ceea ce înseamnă că nu conta pe sprijinul tău în realizarea lui, deci s-ar putea descurca şi în continuare fără tine. S-ar putea ca el să-ţi fi scris despre acest proiect tocmai pentru că s-a gândit că te afectează faptul că activitatea de consultanţă s-a încheiat atât de repede şi de nefericit.

– Dacă aşa s-a gândit, s-a gândit bine. Chiar am nevoie în acest moment să simt din nou că munca mea este utilă, că eforturile mele sunt apreciate. Nu cred că pot da uitării acest eşec altfel.

– Încerc să te înţeleg, dar înţelege şi tu că mi-e greu să accept că vom fi din nou departe unul de celălalt, i-am răspuns. Insist să rămâi până în septembrie la Bucureşti. Aminteşte-ţi, te rog, că eu mi-am organizat anul sabatic în funcţie de programul tău!

– Aşa este, n-am uitat, dar ce pot face? Ştii că sunt workaholică – pur şi simplu nu pot lua acum o pauză. Vremea anului meu sabatic n-a sosit încă. Mai am multe lucruri de realizat şi de demonstrat până atunci.

Aşa mi-a vorbit fata care abandonase cândva vioara, deşi îi era dragă, pentru că nu îi oferise certitudinea performanţei. Acum eram pe punctul de deveni şi eu o vioară, o a doua vioară, întrucât râvneam la timpul ei preţios, complicând astfel calea afirmării ei. Dependenţa ei de munca şi de succes profesional atârna mai greu în balanţa deciziilor ei decât dorinţa de a fi împreuna cu mine. Eram conştient că, în această privinţă, zarurile erau aruncate.

(…)

Câteva zile mai târziu, am participat la un simultan de şah susţinut la Bucureşti de fostul campion mondial, armeanul Arthur Harutunian. Toţi cei care au dorit să-l înfrunte pe acesta au achitat o taxă, suma adunată urmând a fi utilizată de fundaţia marelui şahist în scopuri umanitare. Preşedintele Necşanu, un practicant pasionat al acestui sport, îmi sugerase că ar fi bine să apar alături de el la acest eveniment, chiar dacă, în materie de şah, eu sunt doar un amator cu abilităţi limitate.

Era, mi-a explicat el, o ocazie bună de a asocia în percepţia publicului imaginea mea cu cea a lui. De altfel, masa mea de joc a fost poziţionată strategic alături de cea a şefului statului, pentru ca televiziunile să poată imortaliza momentele în care preşedintele şi potenţialul prim-ministru se luptă, cot la cot, cu o legendă a sportului minţii.

Cum eu am fost învins repede şi fără drept de apel, am putut observa îndeaproape desfăşurarea partidei lui cu Harutunian. Deşi a jucat cu negrele, Toader Necşanu a adoptat o tactică foarte ofensivă şi a reuşit o remiză cu marele maestru. Probabil că nici acesta nu a forţat victoria, preferând să facă un gest de curtoazie faţă de preşedinte.

Pe la mijlocul partidei, Necşanu a sacrificat fără ezitare un cal – un cal negru! – pentru a putea elimina de pe tabla de şah, la mutarea imediat următoare, un nebun al fostului campion mondial. Mişcarea i-a ieşit pe deplin.

– Aţi făcut o partidă foarte interesantă, i-am spus preşedintelui la final, felicitându-l pentru performanţă. Mi-a plăcut în special modul în care aţi pregătit capturarea nebunului advers!

– A fost o decizie cât se poate de firească din perspectivă strategică, mi-a răspuns el. Din acel moment al jocului, nebunul lui devenea mai periculos decât calul meu. Iar obiectivul meu nu era să-mi apăr piesele cu orice preţ, ci să obţin un rezultat cât mai bun.

(…)

Unul dintre specialiştii cu care doream să mă consult în problema asigurării unui sprijin politic adecvat pentru ipoteticul meu guvern era Minodora Tudorache, decanul Facultăţii de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti şi membră influentă a principalului partid de opoziţie. I-am făcut o vizită la Universitate şi am discutat în special despre posibilităţile unei bune colaborări între puterea executivă şi cea legislativă. Eram destul de îngrijorat de perspectiva ca viitorul parlament să se pronunţe în favoarea numirii mele ca premier doar de teama dizolvării sale şi a organizării de noi alegeri. Mă gândeam că, dacă aşa s-ar petrece lucrurile, urma să mă confrunt ulterior învestirii guvernului cu o ostilitate a forului legislativ faţă de activitatea de zi cu zi a executivului, cu consecinţe negative asupra capacităţii efective a acestuia de a-si pune în aplicare programul de guvernare. Consideram că, dacă pe sprijinul preşedintelui puteam conta încă de pe acum,   devenea esenţial să evit o antagonizare a parlamentului. Minodora  Tudorache mi-a promis că se va strădui să-i sensibilizeze pe liderii partidului ei faţă de această problemă.

– Vor conta foarte mult şi ponderile partidelor în viitorul parlament, a subliniat ea. În cazul în care majoritatea guvernamentală va fi solidă – şi eu înclin să cred că aşa se va întâmpla  –, veţi  beneficia de un sprijin consistent şi problemele care vor apărea vor fi simple accidente de parcurs. Dacă rezultatul alegerilor va fi unul foarte strâns, atunci este de aşteptat să vi se pună şi ceva beţe în roate. Colegii mei de partid fac însă toate eforturile posibile pentru a scoate un scor cât mai mare la aceste alegeri. Simt că ne apropiem de o mare victorie!

– Aş mai vrea să ştiu un lucru care mi se pare foarte important, i-am spus. Credeţi că membrii marcanţi ai partidului dumneavoastră împărtăşesc opţiunea preşedintelui Necşanu de a îmi încredinţa mie formarea viitorului guvern? Mă gândesc că unii dintre ei vizau această poziţie pentru ei înainte ca numele meu să apară în discuţie.

– Nu veţi avea probleme din acest punct de vedere, domnule Tameş. Preşedintele a stat de vorbă cu conducerea partidului despre acest subiect şi lucrurile sunt pe deplin lămurite, m-a asigurat doamna Tudorache.

(…)

După ce am plecat de la Universitate, am străbătut pe jos o porţiune din Calea Victoriei, îndreptându-mă către o librărie, întrucât doream să cumpăr o carte de istorie publicată recent de Neagu Djuvara, pe care mi-o recomandase profesorul Mogoşanu. Chiar cu câţiva paşi înainte de a ajunge la librărie, am zărit venind din direcţia opusă un chip cunoscut: chipul primei mele iubiri.

– Trebuia să ne reîntâlnim undeva, cândva, au fost primele cuvinte pe care i le-am zis Cosminei când am ajuns unul în faţa celuilalt.

– Da, undeva… cândva… a încuviinţat ea, vizibil emoţionată.

„Undeva, cândva” era titlul primului film pe care-l văzusem împreună cu Cosmina la cinematograful din Sighişoara. În acest film american, personajul lui Christopher Reeve se întorcea în timp pentru a-şi găsi iubita, interpretată de Jane Seymour. „Undeva, cândva” ne plăcuse foarte mult şi devenise „filmul nostru”, aşa cum avusesem la Sighişoara banca noastră din parc şi aleea noastră preferată din cetate.

– Arăţi la fel ca pe vremea ultimului an de liceu, de parcă cineva ar fi dat timpul înapoi pentru tine, la fel ca în filmul nostru, i-am spus.

Nu ne văzusem de un deceniu şi jumătate, dar Cosmina era într-adevăr aşa cum o ştiam, neschimbata. Doar ochii ei parcă nu mai erau aceiaşi – îşi pierduseră strălucirea din vremea adolescentei şi trădau acum o tristeţe adâncă.

– Aş face orice să pot da timpul înapoi! a exclamat ea. Cu mintea de acum nu te-aş fi părăsit niciodată. Dar în viaţă nu e ca în film: timpul curge numai într-un singur sens. Abia după ce te-am pierdut definitiv – şi asta s-a întâmplat doar atunci când m-am măritat cu altul, nu când ai plecat tu din ţară – am învăţat să te iubesc cu adevărat.

Aici s-a oprit brusc, parcă speriată de propriile ei vorbe. Apoi a încercat să se justifice:

– Poate nu trebuia sa-ti spun aceste lucruri. N-as fi îndrăznit dacă nu mi-ai fi vorbit de filmul nostru, de timpul dat înapoi…

Nu am ştiut cum să răspund la ceea ce înţelesesem foarte bine că este o declaraţie de dragoste, aşa că am lăsat tăcerea să se aştearnă din nou peste noi preţ de câteva clipe. Tot ea a fost cea care a reînnodat conversaţia, schimbând însă subiectul într-un mod abrupt:

– Îţi doresc mult succes în ceea ce ti-ai propus să realizezi. Ar fi extraordinar să ajungi prim-ministru.

– Îţi mulţumesc, dar este un front pe care nu mi-am dorit să-l deschid, am fost mai degrabă împins de alţii.

– Atunci să fie aşa cum îţi doreşti.

– Să fie. Tu cum te descurci?

– Mă descurc. Mi-a părut bine că te-am văzut, acum trebuie să plec. La revedere, Valer.

– La revedere, i-am răspuns mecanic.

După ce a făcut câţiva paşi, m-am trezit brusc strigând cu o voce disperată:

– Cosmina, stai!

A întors capul spre mine, întrebătoare. Odată cu ea, câţiva trecători grăbiţi şi-au încetinit paşii şi au privit intrigaţi în direcţia mea, astfel încât toţi au putut auzi ceea ce aveam de spus:

– Eu cred că încă te mai iubesc!

(…)

După încheierea spectacolului, am rămas un pic pe gânduri.

– Te-a tulburat piesa? m-a întrebat Cosmina.

– Mi-a dat un pic de gândit destinul lui Manole. L-am perceput ca pe un tehnocrat al vremii lui care şi-a pus priceperea în slujba unui domnitor, adică a unui soi de politician avant la lettre. După ce şi-a făcut treaba cu sacrificii uriaşe, a fost ucis de domnitor. Poate că este o parabolă de care ar fi bine să ţin cont şi eu, având în vedere că preşedintele vrea să mă impună ca prim-ministru tehnocrat.

Spunând aceste cuvinte, mi-a revenit în minte acel moment din partida de şah a preşedintelui cu Harutunian când îşi sacrificase calul pentru a smulge o remiză. Am alungat însă iute acest gând – aceea fusese o decizie strategică absolut corectă şi nimic mai mult. Doar n-o să ajung să interpretez şi mutările de şah drept avertismente ale destinului… Ar însemna că am luat-o razna!

– Eu m-am gândit că, în ipoteza în care tu ai fi un fel de Manole modern, eu n-am fost deloc o Ană, mi-a spus Cosmina. Când am aflat că vei pleca să-ţi construieşti o carieră, n-am încercat să te ajut, ci te-am părăsit.

– Poate că tocmai aşa am scăpat amândoi cu viaţă, am conchis eu. Iar mie, cel puţin deocamdată, nu mi s-a dărâmat noaptea ceea ce am construit ziua, cum păţea Manole, ba chiar am fost răsplătit cu un premiu. Şi, înainte de orice, cu şansa de a te regăsi!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s