CAPITOLUL II. EFECTUL DE LEVIER

Posted: Martie 12, 2011 in 2. Efectul de levier

Omul cel mai periculos pentru orice guvern este acela capabil să gândeascã cu propriul său cap, fãrã a ţine cont de superstiţiile şi  tabuurile care domină societatea. Acest om va ajunge în mod aproape inevitabil la concluzia că guvernul de care este condus este necinstit, iraţional şi de netolerat. De aceea, dacă este un romantic, va încerca să schimbe acel guvern. Iar dacă el  nu este un romantic, atunci va fi în stare să răspândească nemulţumirea sa în rândul celor care sunt.”

Henry Louis Mencken

De la: Giancarlo Damiani

Către: Valer Tameş

Subiect: Decernarea premiului Liam Brennan pentru ştiinţe politice

Data: Vineri, 17 februarie 2008

Stimate domnule Tameş,

Îmi face o deosebită plăcere să vă aduc la cunoştinţă că Asociaţia Politologilor din America de Nord (NAPA) a decis, în conformitate cu votul juriului special desemnat, să vă acorde premiul Liam Brennan pentru ştiinţe politice pe anul 2008. Lucrarea pentru care juriul v-a acordat premiul este ”Geopolitica secolului XXI: între ancore şi castele de nisip”, apărută în anul 2007.

Am aprecia în mod deosebit prezenţa dumneavoastră la conferinţă anuala a asociaţiei noastre, care se va desfăşura la Washington în zilele de 14 şi 15 martie 2008. Vom fi încântaţi să suportam cheltuielile de deplasare şi cazare ocazionate de participarea dumneavoastră la acest eveniment şi aşteptăm cu mult interes discursul de circa douăzeci de minute pe care,  în mod tradiţional, îl susţine câştigătorul premiului Liam Brennan.

Va rugam să confirmaţi participarea pana la data de 5 martie 2008.

Al dumneavoastră sincer,

Giancarlo Damiani

Secretar general al NAPA

(…)

La trei zile după ce am aflat că sunt câştigătorul Premiului Brennan am mai avut o surpriza de proporţii: m-a sunat preşedintele României. M-a sunat pur şi simplu pe telefonul mobil, nici măcar nu a cerut şefei de cabinet să-i facă legătura.

Domnule Tameş, vă deranjează preşedintele Romaniei.

Buna ziua, domnule preşedinte. Cărui fapt datorez aceasta onoare?

Ţin să vă felicit pentru premiul pe care l-aţi obţinut. Este extraordinar că un român a realizat o performanţă profesională care să capete o asemenea recunoaştere în mediul academic american. Ieri am început să vă citesc cartea şi cred că în câteva zile o voi termina. Chiar îmi place! Dacă ar fi după mine n-aş lăsa-o din mâna, dar obligaţiile de serviciu mă obligă să mă mai întrerup din lectură. Ce să-i faci, rigorile meseriei de preşedinte! a glumit şeful statului.

– Îmi pare foarte bine că vi se pare atât de interesantă cartea mea.

– Aş vrea să vă invit la Cotroceni să purtăm o discuţie pe marginea cărţii, dar nu numai. Sunteţi de acord?

–  Bineînţeles, domnule preşedinte, aş fi onorat. Oricând doriţi.

(…)

Milena mi-a relatat pe scurt cum a decurs prima ei discuţie cu Laurian Papoianu, ministrul finanţelor.

– A fost doar o primă luare de contact, mai degrabă protocolară decât de lucru. Ministrul mi s-a părut un tip deschis şi cu o cultură economică destul de bogată. Mi-a spus că se aşteaptă la o colaborare excelentă, fiind convins că profesorul Alves nu m-ar fi recomandat dacă n-aş fi o macroeconomistă de valoare.

– Să înţeleg, deci, că prima ta impresie despre ministru este bună? am întrebat-o.

– Da, dar este încă prea devreme să mă pronunţ. în orice caz, ne-am găsit un punct comun.

– Care ar fi acela?

– Muzica. Eu am studiat vioara, el chitara.

– S-ar putea spune că amândoi aţi studiat şi abandonat muzica într-un mod concertat. Ca să te citez, aţi dat muzica pentru economie.

Poate că această ultimă replică a aparţinut afonului din mine, care s-a revoltat un pic, simţindu-se oarecum marginalizat de confreria iniţiaţilor în muzică. Dincolo de acest detaliu, eram însă realmente bucuros că auspiciile sub care debutase colaborarea Milenei cu ministrul finanţelor erau promiţătoare. Ca politolog, nu eram prea convins că ministrul va fi foarte receptiv la recomandările de politică economică ale Milenei, dat fiind că ne aflam într-un an electoral, când, nu doar în România, partidul sau partidele care guvernează rezistă greu tentaţiei de a fi din cale afară de generoase cu alegătorii. Faptul că ministrul Papoianu era economist de profesie şi, după cum constatase Milena, chiar poseda o cultură economică destul de bogată, nu însemna că nu era, înainte de orice, politician. Ca politician ajunsese deputat şi vicepreşedinte de partid şi tot ca politician, nu ca tehnocrat, fusese numit ministru.

(…)

Preşedintele Toader Necşanu m-a primit în biroul său de la Palatul Cotroceni la data şi ora fixate. După ce am discutat despre unele subiecte de politică internaţională pe care le abordasem în carte şi pe care preşedintele le găsise interesante şi utile din perspectiva formulării orientărilor strategice ale politicii externe româneşti, m-a anunţat că, în opinia lui, un premiu de anvergura celui pe care l-am primit în America trebuie neapărat dublat de o recunoaştere din partea statului român.

– Am iniţiat formalităţile pentru a te decora cu Ordinul Naţional „Pentru Merit” în grad de Cavaler. Probabil că în câteva săptămâni voi fi în măsură să semnez decretul. Sper că vei accepta această recunoaştere din partea statului român. Scuză-mă, nu te-am întrebat dacă îmi dai voie să te tutuiesc – eşti de vârsta fiului meu şi de aceea mi-am permis acest mod de adresare.

– Puteţi să mă tutuiţi liniştit, domnule preşedinte. În ceea ce priveşte decoraţia, vă rog să nu mă suspectaţi de falsă modestie, dar ţin să vă spun că nu sunt deloc ahtiat după astfel de onoruri, ba chiar mă lasă indiferent. Le percep ca fiind demonetizate.

(…)

A doua întâlnire a Milenei cu ministrul Papoianu n-a mai fost la fel de paşnică precum cea dintâi. Tensiunile care prevăzusem ca vor fi inevitabile în colaborarea lor începeau deja sa-si facă simţită prezenţa. Când a ajuns acasă, la câteva ore după discuţia cu ministrul, Milena era încă furioasa:

– Mi-am expus îngrijorarea privind evoluţia deficitului comercial al României, care se cască tot mai ameninţător, şi am susţinut ca, în contextul norilor negri care se aduna deasupra pieţelor financiare globale, politicile economice ale guvernului ar trebui să fie mult mai conservatoare, altfel riscă să pună prea multe paie pe focul mocnit al dezechilibrelor economice.

Cât de plastic putea să prezinte Milena situaţia economică! Îmi şi imaginam nişte guvernanţi uşor derutaţi, privind în jos spre o prăpastie care se căsca tot mai adânc şi ridicându-si apoi privirea către cer, care le năruieşte orice speranţă, căci este acoperit de nori prevestitori de furtuna. Imaginea prăpastiei şi a norilor lăsa apoi locul unui foc care se înteţeşte rapid în timp ce aceiaşi guvernanţi derutaţi încă se mai codesc să pună mana pe extinctoare.

– Bănuiesc ca figurile astea de stil l-au cam pus pe jar pe ministru.

– Depinde ce înţelegi prin a pune pe jar! Întâi a făcut un fel de gluma căznită, cum că eu sunt uşor neinspirata în exprimare dacă îi sugerez să adopte politici conservatoare deşi ştiu că el este un progresist convins. Apoi a spus că el vede altfel lucrurile: investiţiile occidentale s-au orientat dacă nu exclusiv, oricum excesiv, către domeniul bancar şi al comerţului cu amânuntul, evitând activităţile productive, care ar fi generat exporturi. Băncile cu capital străin dau prea multe credite de consum, pe care oamenii le folosesc pentru a cumpăra bunuri din import. Hipermarketurile cu capital străin  desfac mărfuri provenite preponderent din import. De aici se ajunge la importuri mult mai mari decât exporturile, deci la deficit comercial. Nu guvernul generează acest deficit mare, ci sectorul privat, a concluzionat el, teribil de încântat de raţionamentul lui.

(…)

Frank Danford, directorul general al WINGS, a participat şi el la conferinţă. În cursul unei pauze de cafea, m-a felicitat pentru premiu şi mi-a spus că succesul meu este, în acelaşi timp, şi un succes al WINGS. Apoi s-a interesat cum decurge anul meu sabatic.  I-am povestit, printre altele, de propunerea preşedintelui Necşanu de a intra în politică şi l-am întrebat ce crede despre aceasta.

– Este o mişcare cât de poate de logică din partea preşedintelui unei ţări în care clasa politică este contestată de populaţie, mi-a răspuns el. Tu ai fi un outsider,  un fel de tehnocrat al ştiinţelor politice – electoratul ar putea să te vadă drept o alternativă la politicienii locali a căror imagine s-a şifonat în timp. Cine te-ar promova în politică ar avea numai de câştigat.

– Numai că eu nu sunt interesat să intru în politică!

– Mie mi-ar conveni să te întorci la WINGS. Dar ţin să te pun în gardă că, după câştigarea acestui premiu, s-ar putea să fi foarte mediatizat în ţara ta – în orice caz, mai mult decât în America. Dacă va fi aşa, vei dobândi concomitent notorietate şi credibilitate, situaţie în care mulţi oameni îşi vor pune speranţe în tine, iar alţii se vor teme de tine.

– Dar nu vi se pare mai înţelept să merg pe drumul meu şi să stau departe de politica activă? Mă cunoaşteţi bine – aş fi eu un bun om politic?

– Mark Twain spunea, cu sarcasmul său dus la extrem, că membrii Congresului Statelor Unite constituie singura grupare de criminali înnăscuţi din America. Alţii spun acum acelaşi lucru cu alte cuvinte: politicianul pur sânge trebuie să aibă instinct de ucigaş. Nu cred că tu te încadrezi în acest portret. Aşa cum te cunosc eu, ai mai degrabă profilul analistului politic decât pe cel al omului politic. Sau, cum le place unora să spună, al animalului politic. Dar aparenţele înşeală prea adesea, iar viaţa e plină de surprize. Ştii cum se spune: să nu spui niciodată “niciodată”. Şi mai este ceva: s-ar putea ca, dacă refuzi acum să intri în politică, să te întrebi toată viaţa dacă nu cumva ai ratat marea ta şansă. Şi să nu poţi afla niciodată răspunsul la această întrebare.

(…)

Când am ajuns acasă de la aeroport, Milena tocmai se întorcea de la întâlnirea săptămânală cu ministrul de finanţe. Era toată un pachet de nervi.

– Ministrul vostru este de-a dreptul inconştient! aproape că a ţipat ea, când am întrebat-o despre cum mai merg lucrurile la ministerul de finanţe.

– Cred că ai greşit ţinta acestui atac verbal, am replicat. Nu sunt eu prim-ministru, ca să poţi spune că Laurian Papoianu ar fi ministrul meu; în altă ordine de idei, parcă la început aveai o părere ceva mai bună despre ministrul de finanţe, nu? Personajul acela simpatic, trubadurul chitarist cu ceva cultură economică…

– Nu mai contează care a fost prima mea impresie. Contează că nu reuşesc să comunic cu el. Contează că ideile noastre se bat cap în cap, că el nu pare dispus nici măcar să asculte argumentele mele. Ceea ce vrea el este să mă convingă că are sută-la-sută dreptate şi că totul este sub control. Îngrijorărilor mele raţionale el le răspunde nu prin argumente, ci printr-un calm imperturbabil şi printr-o atitudine defensiva organizată în jurul câtorva idei fixe.

– Înţeleg situaţia dificilă în care te afli, dar n-ar trebui să uiţi că – din fericire sau, poate, din păcate – există o diviziune a muncii: treaba ta este să-i oferi consultanţă, în timp ce a lui este să ia decizii.

– Da, aşa este, dar el ignoră total această consultanţă când ia decizii. Şi mă tem că deciziile sunt total eronate.

Pentru a o calma, am insistat pe ideea că responsabilitatea deciziilor este una strict politică, a ministrului şi a partidului care l-a numit în această funcţie. Milena trebuia doar să îşi folosească expertiza pentru a-i oferi ministrului recomandările de politică economică pe care le considera cele mai adecvate. Atât şi nimic altceva.

– Gândeşte-te ce politică economică inadecvată – ca să mă exprim elegant – au dus  autorităţile americane, i-am mai zis. Au lăsat dezechilibrele economice să se adâncească tot mai mult în ultimii ani fără să intervină în vreun fel. Dacă vom asista într-adevăr, aşa cum anticipezi tu, la o criză a sistemului financiar internaţional, patria acestei crize va fi America. Alţii vor fi responsabili că n-au ştiut cum să se ferească de strănutul Americii sau cum să se trateze rapid de urmările acestuia, dar administraţia de la Washington va avea răspunderea  incapacităţii de a stopa din faşă strănutul. Nicăieri în lume, politicienii nu iau deciziile economice ideale, ei adoptă deciziile care li se par generatoare de beneficii politice. Atunci când ei sar calul şi ignoră prea mult economia, aceasta se răzbună. Din păcate, nu se răzbună doar pe ei, ci pe toată lumea.

– Ştiu că teoretic ai dreptate, mi-a răspuns ea, însă eu una nu vreau să asist nepăsătoare cum economia unei ţări este târâtă într-o direcţie greşită. Ar trebui să-ţi pese şi ţie – este chiar ţara ta.

– Te asigur că îmi pasă, ba chiar foarte mult. Dar această ţară, la fel ca şi Statele Unite, are nişte guvernanţi aleşi în mod democratic, care sunt abilitaţi să ia decizii. Dacă acestea se dovedesc eronate, electoratul îi va sancţiona prin vot. Tu şi cu mine, dacă ne pasă, putem să ne spunem opinia – să o strigăm, dacă ni se pare că nu e auzită altfel –, să oferim soluţii, dar nu ne-a mandat nimeni pentru mai mult de atât. Oricât de revoluţionari sau de romantici am fi, nu ne putem transforma într-un fel de haiduci moderni, care să smulgă decizia din mâinile guvernanţilor incapabili, pentru a face ţării bine cu forţa. Aşa ceva nu se poate.

– Probabil că nu se poate. Dar cred că există o soluţie.

– Care ar fi aceea?

– Să accepţi propunerea preşedintelui!

(…_

Fragment din editorialul „Un răspuns pe tavă la nişte întrebări ce păreau retorice” de Septimiu Minea, apărut în ziarul „Observatorul” din 9 martie 2008:

„Ne lamentăm adesea că nu avem oameni politici, ci doar activişti politici. Suntem exasperaţi că nu avem de unde alege atunci când vine vremea să punem o ştampilă în dreptul unui nume pe un buletin de vot. Ne întrebăm când vom avea în fruntea ţării profesionişti adevăraţi şi nu profitori tupeişti.

Elita politologilor americani ne oferă pe tavă o soluţie, desemnându-l pe Valer Tameş drept câştigător al Premiului Liam Brennan pentru cartea sa ”Geopolitica secolului XXI: între ancore şi castele de nisip”. Există deci un tânăr român care a ajuns, prin valoarea şi eforturile lui, să fie recunoscut în Statele Unite ca un expert de marcă în domeniul ştiinţelor politice. S-ar putea să nu fie singurul. Dacă pe alţii nu ni i-a semnalat încă nimeni, nu înseamnă că ei nu există, înseamnă doar că noi n-am ştiut unde să-i căutăm.

Acum nu mai avem de ce să ne lamentăm, să fim exasperaţi sau să ne punem întrebări. Am primit de peste ocean nu doar un semn sau un semnal – am primit deja un prim răspuns. Ce vom face cu acest răspuns depinde doar de noi. Putem lăsa un profesionist al politicii să îşi vadă de cariera lui la Washington sau putem să-l convingem că avem nevoie de el şi de alţii ca el aici şi acum.”

(…)

Unul dintre fotografii amatori, student la facultatea de filozofie din Cluj, citise şi editorialul lui Septimiu Minea din ziarul „Observatorul”.

– Are mare dreptate Minea, mi-a spus el. Chiar vorbeam cu colegii mei de facultate că ar fi tare fain dacă oameni ca tine ar intra în politică. Multe lucruri s-ar schimba în bine, a comentat el.

– De ce  crezi asta? l-am întrebat.

– Ne-am săturat de şmecheri, mincinoşi, corupţi şi incompetenţi. Nu cred că le pasă câtuşi de puţin de altceva decât de bunăstarea lor personală.

Am încercat să-l contrazic:

– Poate că îi judeci un pic prea aspru. Şi prea la grămadă. Aşa cum sunt ei – unii demagogi, alţii ineficienţi sau incoerenţi –, aceşti politicieni au reuşit să aducă România în Uniunea Europeană şi în NATO. Ai să-mi spui, probabil, că a fost o conjunctură istorică, politică sau economică favorabilă şi că nu e meritul lor. Totuşi, eu cred că au un mare merit: n-au ratat nişte oportunităţi istorice! Această ţară putea să piardă câteva trenuri pe care nu le-ar mai fi ajuns din urmă niciodată – ei bine, nu le-a pierdut.

– Mda, ai găsit scuza perfectă, a murmurat el.

– Scuză pentru politicieni? am întrebat eu, nedumerit.

– Nu, scuză pentru tine. Ca să nu te implici, ca să nu te lupţi cu ei. Vii de la Washington cu autoritatea ta şi cu aura ta de politolog consacrat, ne dai iluzia că a apărut în sfârşit un profesionist al politicii şi ce ne spui: că politicienii actuali au nişte merite istorice! Îţi dai seama că aplici lovitura de graţie celor care încă mai cred că există o alternativă mai bună, un dram de speranţă că am putea fi conduşi de oameni oneşti şi profesionişti? Îţi dai seama că astfel cauţionezi o clasă politică imorală? Este ca şi cum Isus ar fi venit la Ierusalim să spună mulţimii că cei care făceau comerţ în Templu aveau mari merite şi că nu este cazul să fie izgoniţi de acolo. Dacă de asta te-ai întors, mai bine rămâneai în America!

(…)

– După ce ai obţinut Premiul Brennan şi am văzut cum a fost receptat de mass media şi de opinia publică succesul tău, am avut o revelaţie: tu ai putea fi omul potrivit în contextul potrivit.

– Omul potrivit pentru ce?

– Nu pentru a fi preşedinte, întrucât nu ai încă vârsta minimă impusă de lege. Dar  pentru funcţia de prim-ministru ai toate datele necesare! Am cerut deja unui institut specializat în sondaje să realizeze o cercetare discretă în rândul populaţiei, un fel de „balon de încercare” menit să testeze dacă oamenii ar primi pozitiv sau negativ numirea ta într-o funcţie înaltă în statul român. Pot să-ţi spun că primele estimări sunt încurajatoare. Faptul că preşedintele Statelor Unite te-a lăudat într-un discurs oficial a avut un ecou deosebit de puternic. În aceste condiţii, te rog să te gândeşti foarte serios la propunerea noastră. Peste două săptămâni va avea loc o întâlnire a unor lideri ai societăţii civile. Am dori să participi şi tu şi să ne spui cum te poziţionezi faţă de iniţiativa noastră. Faptul că tu m-ai sunat astăzi a grăbit un pic lucrurile, în sensul că am considerat firesc să te pun la curent.

Am plecat bulversat de la întâlnirea cu Cornel. Complotul acela imaginar care părea că a fost pus la cale pentru a mă aduce în România pentru un an se transforma pe nesimţite într-un complot cât se poate de real pentru a mă împinge în vâltoarea politicii. Tot mai mulţi oameni îşi puneau în mine speranţele pentru o guvernare mai bună în mine, presându-mă să mă avânt în acea arenă cu lei pentru care îi spusesem preşedintelui că nu am nici stofă, nici stomac. Dar oare destinul se împiedică de astfel de amănunte sau vine peste oameni ca un tăvălug?

(…)

Timpul trecuse şi peste Marcian Stancu. Renunţase la lookul acela de intelectual rebel, dar nu şi la viziunea sa despre politică. Am regăsit în cuvintele lui acelaşi idealism bine temperat de o remarcabilă luciditate.

– Am înţeles că prietenul nostru comun Cornel Danciu te-a informat deja despre scopul acestei întâlniri. Ai avut deci răgazul să reflectezi dacă eşti dispus să îţi asumi rolul principal într-un proiect politic în care noi credem. Înainte de a asculta poziţia ta, vrem doar să aducem câteva argumente în sprijinul propunerii noastre.

Dintre argumentele lui, care erau de bun simţ, unul m-a impresionat în mod special. Mi-a spus că aveam un mare atu faţă de reprezentanţii actualei clase politice: nu numai că eram încă un copil atunci când a căzut comunismul, dar – foarte important – studiasem şi lucrasem în Statele Unite şi nu în România în perioada de tranziţie.

– Tu nu ai fost expus la influenţele negative nici ale comunismului, nici ale perioadei tulburi de după 1989, mi-a zis el. Te simţi liber, gândeşti liber, acţionezi liber pentru că te-ai format din punct de vedere uman şi profesional într-o societate deschisă. O societate imperfectă, desigur, cu destule probleme – dintre care unele ies la iveală în prezent –, dar o societate care nu reprimă libertatea de gândire şi de exprimare. Nu ai fost nevoit, de pildă, să te umileşti pentru a căpăta un loc de muncă, să-ţi trădezi un coleg ca să fii promovat în locul lui, nici măcar să dai şpagă pentru un loc de parcare. În general, nu ai fost pus în situaţia să-ţi pleci capul ca să nu-l taie sabia şi să-ţi goleşti buzunarul pentru ca să te bage în seamă un funcţionar care îşi ia leafa din taxele şi impozitele pe care le plăteşti tu. Ai fost nu doar fizic, ci şi moral, departe de toate acestea.

Noi, cei care am făcut lucrurile acestea, într-o măsură mai mică sau mai mare, cu scârbă sau cu indiferenţă, ca să trăim mai bine sau pur şi simplu ca să supravieţuim, ne-am adaptat vrând-nevrând la acest tip de mentalitate. Nu că nu ne mai miră, dar uneori nici nu ne mai deranjează vreun act de mică corupţie. Am obosit să ne mai revoltăm degeaba.

Tu eşti altfel, tu ştii să joci după reguli şi vrei să joci după reguli, pentru că aşa ai învăţat şi ai văzut că se poate reuşi în acest fel. Tu chiar poţi să te indignezi sincer când lucrurile se aranjează la marginea legii sau dincolo de ea, pentru că în mediul în care ai trăit aşa ceva ori nu se întâmpla, ori era sancţionat imediat de către opinia publică. Tu ai studiat ştiinţele politice la Washington, nu ai văzut politica drept o oportunitate de a te învârti de nişte avantaje materiale. Dacă până acum am avut în fruntea administraţiei nişte prizonieri ai propriului lor interes sau, mai rău, ai intereselor găştilor din spatele lor, tu ai fi un om liber. Liber să pleci dacă nu eşti lăsat să faci ce ţi-ai propus şi  liber să spui mereu ce gândeşti.

Să nu crezi însă că suntem o adunătură de naivi incorigibili. Ştim că nu există în realitate acel independent magic pe care îl visează uneori societatea civilă, suntem conştienţi că în politică trebuie să faci compromisuri majore. Credem însă că avem acum – datorită unei conjuncturi politice care îl face pe şeful statului să aibă tot interesul de a ne fi alături în acest demers – o mare şansă să oferim acestei ţări un prim-ministru curat şi bine intenţionat.

Venisem acolo cu gândul de a le refuza politicos propunerea. N-am găsit însă forţa interioară să mă opun voinţei acelor oameni. Nici nu realizam dacă aş fi dat dovadă de tărie sau de laşitate în cazul în care le-aş fi respins oferta. În acel spaţiu improvizat din podul unei case boiereşti i-am simţit nu ca pe o elită intelectuală, ci ca pe apărătorii disperaţi ai unei democraţii fragile.

Ar fi putut foarte bine să aleagă pe unul dintre ei pentru acest proiect politic, dar şansele de reuşită ar fi fost mai mici, sondajele de opinie arătând clar că niciunul nu se bucura de suficientă popularitate. Ultimii mohicani ai societăţii civile romantice din anii”90 îşi legau acum speranţele de mine. Iar eu nu eram atât de egocentric încât să le întorc spatele doar pentru că mi-ar fi fost mai confortabil să îmi văd de anul meu sabatic, de cariera mea de analist geopolitic şi, în general, de viaţa mea.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s