CAPITOLUL I. ÎNTOARCEREA

Posted: Martie 2, 2011 in 1. Intoarcerea

Să nu faci decât un singur lucru o dată. Să mângâi frumuseţea tăcerii. Să profiţi de lentoare. Să auzi parfumul culorilor. Toate chestiile acestea pe care lumea vrea să ţi le interzică.

Trebuie refăcut totul. Trebuie reorganizat totul în societatea asta. În ziua de azi, cei care au bani n-au timp şi cei care au timp n-au bani. A scăpa de muncă e la fel de greu ca a scăpa de şomaj.”

Frédéric Beigbeder, „Dragostea durează trei ani”

Nu mi-e clar nici acum dacă suntem de capul nostru pe această lume. Forrest Gump a zis-o mult mai bine decât aş putea s-o formulez eu: „Nu ştiu dacă fiecare avem un destin sau doar plutim la întâmplare, ca şi cum am fi purtaţi de vânt”. Înclin totuşi să cred că orice om are un destin. Dar mai cred şi că, în măsura în care avem un destin personal, acesta nu este nici din oţel, nici din lut. Deciziile pe care le luăm contează enorm, marja noastră de manevră este substanţială, dar nu orice stă în puterea noastră.

Cert este că atunci când m-am hotărât să mă întorc pentru un an în România nu am stat să mă gândesc dacă înot împotriva destinului sau, dimpotrivă, acesta m-a ajuns din urmă. După cum, înainte cu cincisprezece ani, imediat după terminarea liceului la Sighişoara, plecasem să studiez la Washington fără să mă întreb măcar o clipă dacă, procedând astfel, îmi urmam destinul sau îl înfruntam.

Tocmai acum, când ai devenit un personaj principal, părăseşti scena în loc să exploatezi oportunităţile care se ivesc în fata ta?” m-a chestionat Kenneth, un amic american, cu care, din când în când, în măsură în care reuşeam să ne sincronizăm agendele noastre încărcate, jucam câte o partidă de tenis pe unul dintre terenurile Universităţii George Washington şi pe care îl invitasem la o bere de rămas bun.

Nu îmi mai amintesc exact ce i-am răspuns – a fost în orice caz o replică glumeaţă, ceva de genul ”şi personajele principale sunt oameni ca toţi oamenii şi mai coboară de pe scenă pentru a lua câte o pauză: de cafea, de masă sau chiar de odihnă”. Nedumerirea lui Kenneth nu era deloc un fenomen izolat. Stârnisem un adevărat val de uimire printre prieteni şi cunoscuţi la începutul anului 2008, când au aflat că mi-am ”activat” anul sabatic şi că îl voi petrece în România.  Hotărârea o luasem cu mult înainte ca succesul de public al cărţii mele de geopolitică să mă transforme într-un „personaj principal”. Mă hotărâsem să profit din plin de anul sabatic la care aveam dreptul, să mă eliberez de presiunea sub care lucrasem şi de rigorile impuse de o carieră în mediul academic american.

(…)

Un rol important în ceea ce priveşte modul în care am ales să-mi petrec anul sabatic l-a avut şi faptul că Milena, prietena mea, primise un job tocmai la Bucureşti, spre marea surprindere a ei şi a mea, căci cariera ei părea legată de Los Angeles cel puţin la fel de strâns cum era a mea de Washington. Milena Jarolimova, absolventă a Facultăţii de Economie a Universităţii California din Los Angeles – celebra UCLA – la care ajunsese cu o bursă Fullbright după ce terminase liceul în Cehia natală, era asistentă universitară în cadrul aceleiaşi instituţii şi discipola entuziastă a profesorului de origine chiliană Rodrigo Alves, unul dintre cei mai bine cotaţi specialişti contemporani în teoria macroeconomică.

Chiar acesta fusese şi cel care o recomandase pentru a acorda consultanţă ministrului de finanţe al României.

(…)

Stimaţi pasageri, peste circa zece minute avionul companiei Lufthansa va ateriza pe aeroportul Henri Coandă. Vă rugăm să rămâneţi aşezaţi şi să vă legaţi centurile de siguranţă.” Banalul anunţ al stewardesei mi s-a părut a fi o confirmare semioficială a începerii anului sabatic. A răsunat în mintea mea ca un clopoţel care anunţa sfârşitul celei din urmă ore din ultima zi de şcoală. Da, poate că aceasta va fi marea vacanţă a vieţii mele, mi-am spus în gând. Pe faţa Milenei am citit mult entuziasm. Pe ea o încânta perspectiva unor noi provocări profesionale. Pe mine –  perspectiva de a fi, pentru o vreme, patronul aproape absolut al propriului meu timp…

Liviu Ştefancu, directorul de programe al Business TV, a fost teribil de jovial la prima noastră întâlnire faţă în faţă, chiar în seara zilei în care am sosit la Bucureşti, când am semnat, de altfel, şi contractul de colaborare ai cărui termeni îi perfectasem în corespondenţa pe care o purtasem prin e-mail pe când mă aflam încă la Washington. Clauzele contractului îmi conveneau de minune, căci profitasem din plin de faptul că, graţie succesului cărţii mele, mă aflam pe val şi îmi impusesem condiţiile. Emisiunea mea, ”Ora exactă în geopolitică”, urma să fie difuzată săptămânal în primele patru luni, indiferent de ratingul pe care avea să-l facă, nivelul acestuia urmând să fie luat în considerare ulterior pentru adoptarea deciziei de a continua sau nu emisiunea pentru o nouă perioadă de patru luni. În plus, eram singurul care decideam asupra conţinutului emisiunii.

Emisiunea ta va fi vedeta noii noastre grile de programe, pot să pun pariu”, şi-a arătat directorul entuziasmul debordant.

Sper să iasă bine”, am încercat eu să-l temperez. ”Nu sunt deloc un profesionist al ecranului. Până acum am fost implicat în emisiuni TV doar ca invitat, nu ca realizator.”

Ai fost omul nostru de la Washington. Acum eşti omul nostru, punct. De fapt,  nu – eşti omul nostru cel mai bun.

Ştiam că intervenţiile mele la emisiunile pe teme de politică internaţională ale acestui post de televiziune se bucuraseră de interes din partea publicului şi că prezenţa mea generase adesea creşterea ratingului. Eu atribuiam însă o parte din acest succes la public şi locaţiei privilegiate de unde îmi exprimam opiniile: vorbeam chiar din oraşul în care se adoptau decizii majore şi se întâmplau evenimente istorice.

Mi-a plăcut să fiu omul vostru de la Washington, i-am replicat lui Ştefancu. Acum însă, în anul meu sabatic, nu sunt dispus să fiu omul nimănui şi, în plus, iţi mărturisesc că am cam obosit să mă străduiesc să fiu omul cel mai bun. Vreau ca în emisiunea aceasta să fiu eu însumi, să fac ce îmi place, liber de orice constrângeri financiare sau de audienţă. Sau de orice altă natură.

(…)

Milena auzise de compozitorul român George Enescu, ştia şi că fusese profesorul lui Menuhin, căci avea o cultură muzicală remarcabilă. Studiase vioara în copilărie, absolvise o şcoală cu profil muzical, participase la câteva concursuri la Praga şi nu fără oarecare succes.

– Cum de ai renunţat la muzică, dacă îţi plăcea şi aveai şi rezultate? am întrebat-o.

– După un concurs interşcolar la care m-am clasat pe locul cinci din douăzeci de participanţi, l-am întrebat pe profesorul meu de vioară cât de mult talent crede că am şi la ce nivel aş putea să ajung. Mi-a spus că am ceva talent şi că pot progresa destul de mult, dacă voi lucra cu aceeaşi tenacitate.

–  Să înţeleg că nu ţi s-a părut un răspuns încurajator?

– Nu doream să primesc o încurajare, vroiam cu totul altceva: o clarificare. Iar răspunsul lui l-am găsit departe de a fi edificator. Am insistat şi l-am întrebat dacă mă vede capabilă să iau premii la concursuri importante, să pătrund în elita violoniştilor. Mi-a spus că voi putea trăi din muzică, dar că nu crede că am potenţialul să realizez performanţe pe plan internaţional. În ziua aceea am renunţat definitiv la vioară. Mai precis, la ideea unei cariere muzicale. Atunci am dat muzica pe macroeconomie.

– S-au văzut şi afaceri mult mai proaste. De exemplu, unii ar fi dat un regat pentru un cal, am glumit eu.

Nu m-am mirat să aflu că a procedat astfel, că a abandonat vioara, care îi plăcea, doar pentru că părea să nu fie calea sigură către marea performanţă. Totul sau nimic, aceasta era abordarea ei în viaţă. Dacă nu poţi să faci performanţă, efortul devine pierdere de vreme şi irosire de resurse. Fusesem şi eu aşa, dar simţeam că încep să mă schimb. Sau poate doar obosisem un pic.

– Este superbă Sinaia! Are din toate câte ceva: peisaje montane, cultură, istorie, arhitectură … Şi e atât de aproape de Bucureşti! Mai venim aici şi altă dată? m-a întrebat ea în maşină, în timp ce porneam spre Sighişoara.

– Eu zic să păstrezi câteva adjective şi pentru Sighişoara, am avertizat-o în glumă. Iar despre o altă vizită la Sinaia, mai întâi trebuie să mă duci tu la Praga, parcă aşa am stabilit la Washington. Şi, din câtă geopolitică ştiu eu, ce se decide la Washington nu prea poate fi schimbat undeva, în Europa de Est…

Replica mea i-a smuls un zâmbet larg şi promisiunea că vom ajunge şi la Praga în curând.

(…)

– Când eram mic, mergem adesea în satul bunicilor mei, i-am povestit Milenei. Ei aveau un cal negru, iar cea mai mare fericire a mea era să-l călăresc. Uitam de orice altceva când pluteam în goana lui nebună. Copil şi cal eram o singură fiinţă – ne contopeam în bucuria zborului peste mări şi ţări, ca în poveşti.

– Eu n-am călărit, dar toţi caii din poveştile copilăriei mele erau albi, şi-a amintit Milena.

– Da, eroii din basme ne-au fost livraţi la pachet cu caii lor albi, dar în povestea mea important cu adevărat este doar calul negru. De fapt, eu nici nu-l mai călăream, călătoream împreună cu el. Nici nu poţi să-ţi închipui cât de contrariat am fost când am aflat de la profesorul de română că verbul ”a călători” vine de la ”cale” şi nu de la ”cal”, aşa cum eram eu convins.

(…)

Milena întorsese informaţiile disponibile pe toate feţele, încercând să înţeleagă şi să interpreteze corect ceea ce se întâmpla în economia românească. Considera că începe să-i simtă pulsul: ştia – sau măcar intuia – unde sunt dezechilibrele şi vulnerabilităţile, dar şi care sunt punctele forte. Nu mai bâjbâia în ceata, avea deja în minte un tablou destul de clar a ceea ce era de făcut.

– Sper ca în câteva săptămâni să finalizez şi fundamentarea unui prim set de măsuri care să limiteze impactul turbulenţelor financiare globale asupra economiei româneşti, m-a anunţat ea.

– Crezi că se va ajunge la o criză puternică pe plan internaţional?

– O, da! Nu ştiu cât de repede va începe să-şi arate colţii, dar o vom simţi. Nu va fi sfârşitul lumii, însă finanţele şi economia nu vor mai arăta la fel după criză. Mă aştept ca nici geopolitica ta să nu scape prea ieftin.

– Mda, geopolitica mea. Crezi că mă voi  întoarce la ea la sfârşitul anului sabatic şi nu o voi mai recunoaşte?

– Deşi tu ai scris o carte întreagă despre ea, veţi fi ca doi străini în noapte, a glumit Milena.

Si mi-a fredonat ”Strangers în the Night”. Nu făcuse degeaba şcoala de muzica!

Am intrat în Cetatea Sighişoarei pe lângă falnicul Turn cu ceas – cu aspectul său sever, îmblânzit de spectaculosul acoperiş ascuţit în stil baroc, cu ţigle multicolore – spre încântarea Milenei, căreia i-a adus aminte de Turnul Podului Carol care străjuieşte oraşul vechi din Praga.

– Lume, lume! Bun venit la Sighişoara vă spune toboşarul cetăţii! Porţile cetăţii au fost deschise în onoarea voastră. Mai sunt două ceasuri până la miezul zilei. Am zis! ne-a întâmpinat chiar în dreptul turnului toboşarul, îmbrăcat în straie medievale viu colorate.

Între propoziţiile scurte, rostite sacadat, cu o voce aproape răstită, sunetul tobei se făcea auzit în cadenţa: tam-tam para-ram pam. M-am îmbrăţişat călduros cu fratele meu mai mic Alin, mai cunoscut acum drept toboşarul cetăţii, şi am făcut prezentările de rigoare. Pentru  Milena, Alin a repetat salutul în limba cehă, una dintre cele nu mai puţin de 40 de limbi străine în care era capabil să invite turiştii în cetate.

– Toboşarule, ştiam că te vom găsi la datorie, i-am spus lui Alin. Ai vegheat asupra cetăţii cât am fost plecat?

– Preafrumoasă domniţă, preacinstite cavaler, cu mândrie vă înştiinţez: în tot acest timp nu s-a întâmplat nimic deosebit!  Am zis!

„Tam-tam, para-ram, pam” îi întărea toba vorbele.

(…)

Sala de festivităţi a Şcolii din Deal – denumire veche, dar pe care sighişorenii o folosesc im mod curent când vorbesc despre Liceul Teoretic „Joseph Haltrich” din Sighişoara – era arhiplina, la fel cum se întâmpla la reuniunile legendarului cerc de istorie iniţiat şi animat de profesorul Mogoşanu la sfârşitul anilor ’80. Eram bucuros, căci îmi dorisem foarte mult să retrăiesc pe cât posibil acea atmosferă frenetică, aproape magică, ce se crea atunci, când până şi sala de festivităţi, deşi era cea mai mare din liceu, se dovedea neîncăpătoare. Pasiunea şi curajul profesorului de istorie, care nu se lăsa deloc cenzurat de litera manualului sau de limitele impuse de programa şi de istoriografia oficială a vremii, fapt care îi provocase şi exilarea la Sighişoara de la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, unde fusese pentru foarte puţin timp asistent universitar, creaseră un adevărat fenomen social în rândul elevilor. Aceştia luau cu asalt nu doar şedinţele cercului de istorie, dar şi orele obişnuite ţinute de acesta. Faptul că liceenii se lăsau deturnaţi de la ore nu către terenuri de fotbal, parcuri ori cofetarii, ci către o altă materie, stârnise uimire, transformată, în câteva cazuri, în invidie ori chiar în indignare, în rândul celorlalţi profesori, prejudiciaţi de audientă când aveau neşansa ca orele lor să se suprapună peste cele ale lui Mogoşanu.

În acele ore pe care le aşteptam cu sufletul la gură, întrucât trăiam cu sentimentul intens că am acces la mari adevăruri interzise, că pot vedea ce este dincolo de frazele-şablon ale unor cărţi opace, ba chiar că particip la un ritual de eliberare a sufletului de orice cenzură, mi-am descoperit brusc interesul pentru istoria moderna şi contemporană si, mai ales, pentru politică, alte discipline care păruseră să mă atragă la un moment dat fiind detronate fără drept de apel. De aceea eram emoţionat că am ocazia să vorbesc despre cartea mea aici, la liceul meu, şi chiar în sala în care se desfăşura cercul de istorie, la invitaţia profesorului Mogoşanu, cel care îmi insuflase pasiunea pentru istorie şi pentru ştiinţe politice.

(…)

În ziua următoare, ultima înaintea plecării spre Bucureşti, am colindat din nou cu Milena prin cetate, am urcat şi am coborât încă o dată cele 175 de trepte ale Scării Acoperite a Şcolarilor care duce la Liceul Haltrich, apoi am luat prânzul la restaurantul medieval amenajat în casa în care se presupune că s-a născut Vlad Ţepeş. La capătul acestui itinerar romantic am urcat împreuna pana la ultimul etaj al Turnului cu ceas. Acolo, admirând superba panoramă a oraşului de pe terasa situată chiar deasupra orologiului, am reluat ceva ce încercasem fără succes în Central Park din New York cu câteva luni înainte.

– Milena, tot ce-mi doresc în aceasta clipa este să fim mereu împreună şi la fel de fericiţi ca acum!

– Si eu.

– Asumându-mi conştient riscul unui al doilea refuz, îmi iau inima în dinţi şi iţi declar din nou că aş vrea să fi soţia mea. Am zis!

Milena mi-a răspuns cu o întrebare:

– Dacă ti-aş spune şi acum, la fel ca atunci, în Central Park din New York, că te iubesc aşa cum n-am mai iubit pe nimeni, dar nu mă atrage ideea de căsătorie, m-ai părăsi?

– Nu. Orice ai spune, nu te-aş părăsi.

A răsuflat evident uşurată:

– Atunci acesta este răspunsul meu. Încerc să iţi şi explic acest răspuns. Poate că tu vezi căsătoria ca pe o încununare fireasca a iubirii, în general, şi a iubirii noastre, în particular. Poate că simţi că trebuie să îmi oferi şi o dovadă formală a dragostei tale pentru mine. Sau poate că, după mulţi ani de muncă asiduă, cu provocări şi termene-limită, anul acesta sabatic ti se pare prea lipsit de adrenalină şi încerci cu orice preţ să-l umpli cu evenimente. Poate că toate aceste trei motive sunt valabile. Eu însă aş prefera să fiu doar iubita ta, este mult mai romantic aşa. Iar noi doi, în ciuda preocupărilor noastre savante şi a carierelor noastre ancorate în mediul academic, ar trebui să fim un cuplu teribil de romantic, căci ne-am născut în oraşe romantice: Praga mea şi Sighişoara ta. Mi-am imaginat întotdeauna că voi fi fericită când voi fi iubita iubitului meu, nu soţia soţului meu. Apoi, tu ştii că eu, ca mai toţi cehii, nu cred în Dumnezeu.

– Ştiu, iubito, dar am putea să ne căsătorim civil, nu şi religios, am sugerat eu.

– Am putea, desigur, dar la ce ne-ar folosi? Nu cred nici în instituţia căsătoriei.

– Dar în ce crezi?

– În dragoste. Mi-e de ajuns să ştiu că mă iubeşti – este tot ce contează. Un certificat de căsătorie nu poate reprezenta o poliţă de asigurare împotriva riscului ca iubirea să înceteze la un moment dat. Părinţii mei au divorţat şi nu le-a folosit la nimic faptul că erau căsătoriţi, ba chiar le-a creat bătăi de cap suplimentare cu ocazia despărţirii. Eu vreau doar să  fim împreuna atât timp cat ne vom iubi – nicio zi în minus, nicio zi în plus.

Nu mi-a rămas altceva de făcut decât să mă resemnez. Logica impecabilă a Milenei nu îmi oferea altă soluţie. Romantismul raţional al oamenilor de ştiinţă nu se poate împiedica de o simplă cerere în căsătorie.

(…)

Ne-am întors la Bucureşti şi ne-am instalat în apartamentul pe care guvernul, aşa cum se obligase prin contractul de consultanta încheiat cu Milena, i-l oferise ca  locuinţă de serviciu. Apartamentul, spaţios şi recent renovat, se afla intr-un bloc amplasat în zona centrală a oraşului. Pentru a o familiariza pe Milena cu traseul ei zilnic, am făcut împreună o plimbare cu metroul până la clădirea Ministerului de Finanţe – unde urma să lucreze ea – şi apoi la cea a Guvernului – unde era de aşteptat să fie invitată să participe la diverse şedinţe convocate de primul-ministru. De la sediul guvernului ne-am întors acasă pe jos, parcurgând distanţa în nu mai mult de un sfert de oră.

– Ce bine că voi putea ajunge la birou şi la guvern repede şi fără riscul de a mă bloca în trafic, s-a bucurat ea.

– Multă lume se plânge că traficul infernal paralizează Bucureştiul la orele de vârf, aşa că se pare că eşti intr-adevăr norocoasă. Aşa cum norocoşi suntem amândoi, căci după ce în America ne vedeam aproape numai în weekenduri, ba la tine, în Los Angeles, ba la mine, în Washington, ba în cate un alt oraş american, mereu presaţi de timpul care se scurgea nemilos, ne-am trezit că tocmai Guvernul Romaniei ne pune la dispoziţie un apartament în care putem locui împreuna. Dar ce ne vom face peste un an, când expiră şi contractul tău şi vacanţa mea? Nu ne va fi teribil de greu să ne reluam viata de îndrăgostiţi navetişti, după ce ne vom fi obişnuit să fim împreuna zi de zi?

– Într-un an se pot schimba foarte multe, mi-a răspuns Milena, calmă. Până atunci, eu zic să ne bucuram de clipele astea de acum şi de tot anul acesta. Am zis!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s